Înaltarea Domnului

La 40 de zile de la luminatul praznic al Învierii Domnului sau Sf. Pasti, si cu 10 zile înainte de sarbatoarea Pogorârii Sf. Duh sau a Rusaliilor, Biserica Crestina praznuieste cu aleasa bucurie duhovniceasca înaltarea la cer cu trupul, a Mântuitorului Iisus Hristos sau Ispasul. Este una din cele mai vechi sarbatori crestine, amintita în Constitutiile Apostolice precum si în lucrarea ''Despre Sarbatoarea Pastilor'' a lui Eusebiu de Cezareea.

Sf. Ioan Gura de Aur o numeste ''ziua cea mare, cea cinstita si cea luminoasa a Celui Rastignit,'' iar Sf. Antonie al Alexandriei, Sf. Grigorie de Nissa si Fericitul Augustin i-au închinat cuvântari alese pastrate pâna astazi.
În Simbolul Credintei, marturisim ca Iisus Hristos, cel nascut din Tatal mai înainte de veci ca om, nascut la ''plinirea vremii'' (Gal. 4, 4), din Fecioara Maria, a patimit, s'a rastignit, a fost îngropat, o înviat a treia zi dupa Scripturi si ''s'a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.''

În iconomia mântuirii neamului omenesc Înaltarea la cer a Domnului ocupa un loc important si împreuna cu Învierea si cu Pogorârea Sf. Duh formeaza triada de evenimente care pecetluiesc lucrarea divino-umana a Mântuitorului Hristos.

Evenimentul Înaltarii ne este relatat de catre Sf. Evanghelii. Sf. Ev. Marcu ne spune pe scurt ca ''Domnul dupa ce a vorbit cu ei (cu ucenicii) S'a înaltat la cer si a sezut de a dreapta lui Dumnezeu'' (Marcu 16, 19).

Evanghelistul Luca ne relateaza si el minunea Înaltarii Domnului: ''Si i-a scos afara pâna în Betania si ridicându-si mâinile i-a binecuvântat. Si când îi binecuvânta S'a departat de la ei si S'a înaltat la cer. Iar ei închinându-i-se Lui s'au întors în Ierusalim cu bucurie mare ...'' (Luca 24, 49-52).

Acelasi evanghelist Luca, în cea de a doua sa lucrare cuprinsa în canonul Noului Testament, e vorba de cartea Faptele Apostolilor, ne descrie mai pe larg si cu noi amanunte Înaltarea la cer a Domnului, aratând ca Domnul Iisus ''pâna în ziua în care S'a înaltat la cer, dupa ce a dat porunci apostolilor pe care i-a ales prin Duhul Sfânt, carora s'a si înfatisat viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratându-li-se timp de 40 de zile si vorbind cele despre împaratia lui Dumnezeu.'' (Fapte 1, 2-3), le-a poruncit acestora sa nu se departeze de Ierusalim ci sa astepte fagaduinta Tatalui - adica revarsarea Duhului Sfânt asupra lor.

Îmbracati cu putere de sus, ei apostolii vor deveni martori ai Învierii si ai Înaltarii Lui în Ierusalim si în Iudeea si în Samaria si pâna la marginile pamântului. Dupa ce le-a spus acestea - noteaza Sf. Luca ''s'a înaltat la cer, în vazul lor si un nor L-a luat de la ochii lor, si cautând ei la cer, când mergea El, iata doi barbati au statut înaintea lor în vesminte stralucitoare. Care au zis: barbati galileeni, ce stati cautând spre cer? Acest Iisus care s'a înaltat de la voi la cer, asa va veni precum L-ati vazut mergând la cer. Atunci s'au întors Apostolii la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim cale de o sâmbata'' (Fapte 1, 9-12).

Minunea aceasta a Înaltarii i-a coplesit pe ucenici, si abia acum au înteles sensul duhovnicesc al Împaratiei Mesianice întemeiate de Mântuitorul Hristos, care de altfel le-a si spus ucenicilor ca: ''nu este al nostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus în stapânirea Sa'' (?Fapte 1, 7).

La fel ca si la Botez, si la Schimbarea la fata si aici la Înaltare apare norul de lumina, simbol al prezentei lui Dumnezeu în lume si împlicit al teofaniilor din Vechiul si Noul Testament.

Cei doi barbati în vesminte luminoase, doi îngeri la fel ca si la Înviere, sau dupa alti exegeti chiar cei doi martori al Schimbarii la Fata, Moise si Ilie, au rolul de a explicita minunea petrecuta acolo pe Muntele Maslinilor si anume ca Fiul Omului venit pe pamânt din slava cerului se reîntoarce biruitor si plin de maretie în cer si sade de-a dreapta Parintelui Ceresc conform celor spuse de psalmistul David (Ps. 109, 1).

Martorii ceresti ai Înaltarii Domnului, le explica în acelasi timp, martorilor pamântesti, deci apostolilor si celor care erau împreuna cu ei si faptul ca Înaltarea este un preludiu al Parusiei Domnului, adica a celei de a doua veniri. Hristos cel Înviat ramâne în cer în asteptarea manifestarii Sale finale (Col. 3, 1-4), adica cea de a doua venire a Sa când se va întoarce tot asa cum a plecat (Fapte 1, 11), coborând din cer (1 Tes. 4, 16), venind pe norii cerului (Apoc. 1, 7), iar alesii Sai vor urca si ei întru întâmpinarea Domnului în vazduh (1 Tes. 4, 17).

Prin Învierea Sa din morti, ca biruitor asupra iadului Hristos cel Înaltat la cer a inaugurat un nou mod de viata, a unei vieti cu si în Dumnezeu.

Prin Înviere si prin Înaltare Hristos întra primul în noua viata si în cerul nou si pamântul nou,
pentru a pregati un loc alesilor Sai, apoi se va întoarce sa-i ia împreuna ca El ca sa fie de-a pururi cu El în ceruri (Ioan 14, 2).

În asteptarea acestei noi vieti la care toti suntem chemati, cei botezati în numele Sf. Treimi, trebuie sa ramânem uniti prin credinta si prin Sf. Taine cu Domnul cel Înviat si Înaltat la cer.

Înviati înca de acum si înaltati la cer împreuna cu Hristos (Ef. 2, 6), noi crestinii tintim catre cele de sus caci adevarata noastra viata este ''ascunsa cu Hristos în Dumnezeu'' (Col. 3, 1), iar cetatea noastra este ''sus în ceruri'' (Filipeni 3, 20), iar idealul nostru este ''omul ceresc'' (1 Cor. 15).

Într'o lume care se afunda tot mai mult în bezna pacatelor, a nelegiuirilor si a deznadejdii, Înaltarea la cer este un simbol pentru o continua stradanie de a ne urca spre cer, spre înaltimea binefacatoare a Adevarului Suprem care este Hristos si în acelasi timp de a ''ne înstraina din lumea cea desarta si mintea spre cele dumnezeiesti sa o suim pentru ca Dumnezeu sa ne ridice la ceruri'' cum rostim în condacul Acatistului Mântuitorului.

Pentru fiecare dintre noi ziua Înaltarii, care este în traditia poporului nostru si o Zi a eroilor, sa fie si un prilej de rememorare a faptelor de glorie si a jertfei înaintasilor nostri si un imbold de a iubi si a cunoaste si mai mult pe Hristos si Învatatura Lui cea dumnezeiasca si de a cinsti si de a pomeni din neam în neam faptele nepieritoare ale sfintilor nostri înaintasi.

Arhidiacon Visarion Baltat
(Din ''Telegraful Român'' Nr. 19-22)